Pubbing Blog

A treia zi de festival se anunta cea mai kinky, cu un line-up delicios si pentru toate gusturile. Din pacate sonorizarea de la Stereophonics a lasat mult de dorit - volumul asurzitor ne-a tinut cam departe de scena si spre final ne-a facut sa ne refugiem pe plaja improvizata de langa cortul Silent Disco.

Ne-am consolat insa cu gandul ca ne asteapta Roisin Murphy, cu ritmurile ei bizare dar irezistibile. Gresit. Am asteptat-o noi pe ea, aproape trei sferturi de ora, timp in care organizatorii nu au anuntat nimic, ci ne-au lasat la berile noastre, langa baietii de la Kraak & Smaak care se refaceau dupa show-ul de mai devreme. Neplacut. Spectacolul lui Roisin a fost insa electrizant, cu combinatii foarte faine de costume si lumini, care i-au spalat toate pacatele.

N-am putut zabovi prea mult nici aici (tot organizarea bat-o vina), ca incepea Manu Chao, o feblete de tinerete (scuzati rima). Inapoi, deci, la scena Dacia, unde multimea se adunase deja si fremata zambitoare la vederea tricoului rosu-galben-si-albastru al solistului. Dupa care a inceput sa tzopaie zambitoare la auzul ritmurilor indracite si nu s-a mai oprit din tzopaiala pana la final, intr-un melanj de reggae, rumba, punk si dumnezeu mai stie ce, eficient si subversiv ca un joint pufait pe indelete intr-o noapte pe plaja, imbucurator ca dimineata dupa o betie cand constati ca nu te doare capul ci ca ai lua-o de la capat cu distractia. S-a dansat mult, s-a racnit mult, ne-am simtit cu totii amigos, am fi scandat “viva la revolucion” daca Manu ne-ar fi cerut-o, l-am huiduit din toata inima pe “the president of the USA” si putin mai lipsea sa zburam, nu mai conteaza incotro. Cel mai misto episod din Bestfest 2008, parerea noastra.

Am vrut s-o vedem totusi si pe Nelly Furtado, asa ca ne-am smuls cu greu de la Manu si am facut cale intoarsa la scena Clicknet unde se adunase puhoi de lume. Lume pestrita, dealtfel, si lipsita de vlaga, care privea destul de apatic un spectacol altminteri ok. Am ajuns chiar pe final asa incat am zarit doar razant rochia rosie si sexy a lui Nelly; am prins in schimb bis-ul, care s-a incheiat rotund si adecvat cu “All good things (must come to an end)”. Sorry Nelly, see ya next time…

Una peste alta a fost frumos. Si am fi vrut sa mai dureze. Multumim, E!Magic.

In cea de-a doua zi a fost randul celor de la Neo sa isi imparta publicul cu Manic Street Preachers. Nu e greu de ghicit cine a castigat.
Poate amestecul de new wave, electro si pop nu a fost tocmai o alegere evidenta intr-o zi in care B’estfest-ul a fost dominat de rock, cert e ca in fata scenei Dacia a fost saracie lucie, desi ritmul era antrenant si unele piese chiar meritau mai multa atentie.
Pacat, iarasi, de sonorizarea slaba care i-a dezamagit si pe cei cativa curajosi care ramasesera pe baricade.

Fuguta, deci, la scena Heineken, unde Manic Street Preachers ne-au (in)cantat cu “If you tolerate this, your children will be next” (cine se incumeta sa defineasca acest “this” atoate-cuprinzator?) si “A design for life”, dupa inceputul in forta cu “Your love alone is not enough” si un cover dupa hitul Rihannei, “Umbrella”.

Asteptam de mult Nouvelle Vague asa ca n-am putut sa ratam “Ever fallen in love”, “Guns of Brixton”, “Dancing with myself” (ba am dansat cu totii!), “Blue monday” sau “Too drunk to fuck” - foarte misto contrastul intre versurile kinky si delicatetea frantuzoaicelor care au innebunit publicul nu numai cu ritmurile excelente dar si cu tinutele delicios de sexy. Merci, les filles!

Cum organizatorii au avut proasta inspiratie sa programeze in paralel cele mai faine concerte, n-am putut zabovi prea mult la Nouvelle Vague pentru ca voiam sa-i vedem si pe baietii de la Kaiser Chiefs. Ce-i drept am pierdut momentul magic de la “Ruby”, dar show-ul a fost oricum incendiar si Ricky Wilson a debordat de energie, cocotat pe schelele scenei, alergand in mijlocul multimii extatice, innebunindu-ne pe toti si facandu-ne sa vibram la unison, racnet langa racnet, maini ridicate si entuziasme inmultite exponential cu “I predict a riot”, “Angry mob” sau “Oh my God”. Senzational!

Nu-i asa ca B’estFest a trecut mult prea repede? Da, da, daaaaa

Incepand cu ziua 1, cand Miss Platnum a avut de infruntat o soarta cruda si nedreapta, cantand in paralel cu Alanis Morissette - ceea ce s-a tradus in doar cativa spectatori dansand in fata scenei pe ritmul R’N'Balkan de la “Give me the food”.
Nici sonorizarea care a crapat n-a ajutat-o prea tare…
Oricum, stimabila banateanca pare sa mai fi slabit cateva kilograme de cand a intrat in show-biz, cantaretele care o acompaniau se miscau bine si chiar ne-a parut ca nu are audienta pe care o merita.

Ceva mai incolo o doamna cam creepy impartea pupaturi, baietii de la Winterfresh ne racoreau cum puteau mai bine si Coca-Cola ne invita sa ne potolim setea de muzica in cortul lor improvizat.
Asta daca nu aveati chef de un Silent Disco - casti pe urechi si muzica prin vene.

Baietii de la Apollo 440 au incins atmosfera - de parca nu ne ajungea canicula! - si toata lumea a intrat in priza la “Ain’t talking ‘Bout dub”.

Pe Alanis o asteptam de pe vremea cand “Jagged little pill” facea furori, si - never say never - a venit acum, cu ceva kilograme in plus dar cu aceeasi voce fantastica.
OK, poate ca ultimul album, “Flavors of Entanglement”, nu e tocmai fabulos (si au fost destule melodii de acolo), dar pentru “Hand in my pocket”, “You oughta now” si “Ironic” (care a fermecat multimea si a facut-o sa cante in delir) a meritat din plin.
We luv you, Alanis!

Si dupa un dus fierbinte cu fetele de la Axe, toata lumea mainile in aer cu Cypress Hill!

Organizatorii B’EstFest fac o chestie cool anul asta: ajuta lumea sa isi gaseasca un loc de dormit in Bucuresti pe perioada festivalului, si invita amatorii de cazare sa-si posteze anunturile pe pagina lor oficiala.

Mai mult decat atat, suntem asigurati ca s-a trimis o cerere catre conducerea RATB in care se solicita prelungirea programului si suplimentarea liniilor din zona Romexpo - yupiii, asta inseamna ca o sa ne putem bucura linistit de berea servita delicat din butoi de catre duduile ambulante. Sau asta a fost doar anul trecut?:) In tot cazul, am scapa de aglomeratia nebuna de pe bulevard la iesire, de invartitul minute in sir dupa un loc de parcare si de grija cheilor din buzunar. Ramanem numai noi si muzica.

Insa.

Insa programul editiei curente nedumereste pe toata lumea. OK, daca n-o sa fie asa o alegere grea intre Alanis Morissette si Miss Platnum in prima zi, care e ideea cu ziua 2, cand se suprapun Kaiser Chiefs si Nouvelle Vague? Cine din staff-ul festivalului s-a gandit la impartirea asta? Daca vibrez la Ruby si imi place de mor ideea ca “due to lack of interest tomorrow is cancelled” inseamna ca nu inteleg gingasia unui “i’ll stop the world and melt with you“?

Aceleasi socoteli de neinteles ma calca pe nervi si in ziua 3, cand va trebui sa aleg intre Nelly Furtado si Manu Chao. Da’ uite, eu nu am chef sa aleg. Eu vreau si sa stiu de ce “all good things must come to an end“, si sa ma bucur de aerul de vacanta tropicala cu iz de joint pe “me gustas tu“. Chiar nu inteleg de ce trebuie sa renunt la una in favoarea celeilalte. Sau sa ma cert cu prietenii care or sa traga de mine incoace si-ncolo.

Fireste, se putea si mai rau, ca Stereophonics sa cante in acelasi timp cu Roisin Murphy. Bine ca nu s-a gandit nimeni la asta. Ar fi interesant de aflat criteriile impartirii, chiar daca nu m-ar ajuta cu nimic. Cu abonamentul meu de 3 zile e ca si cum as fi cumparat o masina full-options, iar acum aflu ca daca o iau cu vopsea roz nu va avea aer conditionat, iar daca o iau cu vopsea verde, nu va avea geamuri electrice. Ciudat, zau. Parerea mea.